Himno Pascual


Que se levante Dios y sean dispersados sus enemigos! Una Pascua divina hoy se nos ha revelado Pascua nueva y santa, Pascua misteriosa. La Pascua solemnísima de Cristo Redentor. Pascua inmaculada y grande, Pascua de los fieles Pascua que abre las puertas del Paraíso Pascua que santifica a todos los cristianos. Mujeres evangelistas, levantaos dejad la visión e id a anunciar a Sión: Recibe el anuncio de alegría: (Cristo ha resucitado! Alégrate, danza, exulta Jerusalén y contempla a Cristo tu Rey que sale del sepulcro como un Esposo. Las mujeres miroforas, con la luz del alba fueron al sepulcro del Autor de la vida y encontraron a un ángel sentado sobre la piedra. Dirigiéndose a ellas les decía así: )Por qué buscáis al Viviente entre los muertos? )Por qué lloráis al Incorruptible como si hubiese caído en la corrupción? Id y anunciad a sus discípulos: Cristo ha resucitado de entre los muertos. Pascua dulcísima, Pascua del Señor, (Pascua! Una Pascua santísima se nos ha dado Es Pascua. Abracémonos mutuamente. Tú eres la Pascua que destruyes la tristeza! Porque hoy Cristo Jesús, sale resplandeciente y abandona la tumba con un tálamo ha llenado de gozo a las mujeres diciéndoles: Llevad este anuncio a mis apóstoles. Día de la Resurrección Resplandezcamos de gozo por esta fiesta Abracémonos, hermanos, mutuamente. Llamemos hermanos nuestros incluso a los que nos odian y perdonemos todo por la resurrección y cantemos así nuestra alegría: Cristo ha resucitado de entre los muertos con su muerte ha vencido a la muerte y a los que estaban muertos en los sepulcros les ha dado la vida. Cristo ha resucitado! En verdad ha resucitado!

ANASTASIS

HISTOS A INVIAT! ¡CRISTO HA RESUCITADO!
La contemplación de este icono, nos conduce a comprobar que el triunfo de Jesús sobre la muerte nos envuelve a todos los hombres, que Él ha bajado al abismo para llenarlo de luz y que su Resurrección se manifieste con toda su fuerza salvadora, que llega desde el primer hombre y la primera mujer, hasta cada uno de nosotros.

Cea mai lungă Liturghie



Nu este neobişnuit pentru vizitatori si membrii de acelaşi fel ai Bisericii de a face comentarii despre lungimea Liturghiei Ortodoxe. Liturghiile de duminica sunt adesea de-o oră şi jumătate sau mai mult (mai lungi în comunităţile monahale). Multe din slujbele din zilele de sărbătoare, cum ar fi privegherile şi celelalte, ţin mai mult de două ore (versiunile utilizate în parohiile locale sunt extrem de reduse în comparaţie cu privegherile “de toată-noaptea” la propriu, pentru care cele mai mari mănăstiri sunt celebre). Le spun oamenilor care sunt noi în Ortodoxie că trebuie să depăşească ceasul intern, care vrea lucrurile gata într-o oră sau mai puţin.
Cu toate acestea, adevărul lucrurilor depăşeşte mult experienţa generală a timpului liturgic. Există o Liturghie, care este cu mult mai lungă decât oricare dintre noi ne-am imagina. Ea nu este separată de Liturghia Bisericii, dar este de multe ori ne-văzută de cei ce participă, este liturghia inimii.
Viaţa de cult, printre creştini a luat multe forme, mai ales în ultimii 500 de ani. Motivat de diverşi factori, atât culturali şi ideologici, actul de cult s-a transformat în destule manifestări separate, pe care cuvântul “cult” nu le poate descrie în discuţia dintre doi creştini, cu excepţia cazului în care e însoţit de o mare elaborare.
Într-un efort de a clarifica lucrurile, am câteva sugestii despre ceea ce nu este cultul.
Cultul nu este:
- O slujbă prin care îi căutăm pe cei pierduţi
- O intonare în care ne ridicăm vocile în cele mai frumoase cântări…
- În primul rând pentru beneficiul celor care participa…
- Menit să mă facă să mă simt mai aproape de Dumnezeu …
Aş putea face această listă mult mai lungă, dar la ce bun. Cred că punctul de vedere este clar. Dar dacă cultul nu este nici unul dintre aceste lucruri, atunci ce este? Iată un mic citat din Arhimandrit Zacharias “Omul ascuns din inima”:
Sfânta Liturghie este cult; este rugăciune şi plinătate de viaţă, viaţă lui Hristos. În Sfinta Euharistie, realizăm schimbul nostru de viaţă limitată şi temporală pentru viaţa nelimitată şi infinită a lui Dumnezeu. Noi oferim lui Dumnezeu o bucată de pâine şi un pic de vin, dar în acea pâine şi-n acel vin, ne punem toată credinţa noastră, dragostea, smerenia, aşteptarea Lui, toate viata noastră. Şi îi spunem lui Dumnezeu: “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Noi îi oferim lui Dumnezeu toate viaţa noastră, fiind pregătiţi de a veni şi a sta în faţa Lui şi să facem acest lucru. Şi Dumnezeu face la fel: El acceptă darul omului şi îşi oferă viaţa sa - Duhul Sfânt - în sfintele daruri, transformându-le în Trupul şi Sângele Său, în care este prezentă toată plinătatea dumnezeirii, şi El spune omului: “Sfintele sfinţilor”. Dumnezeu acceptă darurile noastre, le umple cu viaţa Lui, şi apoi ni Le dăruieşte inapoi.
Mica lui definiţie a cultului, spune mai multe despre ceea ce este esenţial în cult decât orice altă descriere exterioară. Schimbul care are loc în cult este o comuniune, o participare, o sădire în noi a vieţii lui Dumnezeu şi o sădire a vieţii noastre în El.
Probabil este posibil de a da o descriere obiectivă a cultului dar făcând acest lucru pierdem esenţialul. A reduce Liturghia la actul de sfinţire a pâinii şi vinului, la transformarea pâinii şi vinului în dumnezeiescul Trup şi Sânge - este o imposibilitate. Nimic nu poate fi redus în Trupul şi Sângele lui Hristos. Reducerea cultului la o colecţie de anumite elemente “necesare” de treizeci de minute, către sfârşit când credincioşilor li se oferă această taină, nu numai că nu e scopul liturghiei dar poate duce cultul la extrem. “Cultul”, care nu are nici o intenţie de schimb poate fi multe lucruri - dar nu reuşeşte să se ridice la nivelul de adevarat cult.
Având în vedere acest lucru, revin la descrierea de mai devreme a celei mai lungi Liturghii: liturghia inimii. Există multe detalii exterioare care formează o Sfânta Liturghie (în special, în forma sa ortodoxă) şi, totuşi, toate acestea au în comun acest schimb divino-uman. Schimbul are loc nu numai în sfintele daruri (pâinea şi vinul), care sunt oferite şi primite - dar în acelaşi timp şi-n inima.
Există o lungă serie de rugăciuni, numite în general “rugăciunile de taină”, care după Tradiţie sunt aduse in linişte de către preot în taină în timpul rugăciunilor rostite de diacon şi de strană, sau la alte momente-cheie în Liturghia Ortodoxă. Ele conţin o bogăţie teologică de evlavie - fiind îndreptate în special către inima preotului şi către efortul de a sluji şi a se ruga cum trebuie. Două exemple îmi vin în minte. Primul este rugăciunea adusă in liniste, chiar înainte de Marea Intrarea (punerea înainte a Sfintelor Daruri). Corul cântă imnul: “Noi care pe heruvimi cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem Ţie. Toată grija cea lumească acum de la noi să o lepădăm.” Preotul se roagă zicând:
Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Şi, din nou, după ce Sfintele Daruri sunt aduse la altar, în timp ce diaconul rosteşte ectenia şi se roagă împreună cu credincioşii, preotul zice:
Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti singur Sfânt, Care primeşti jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primeşte şi rugăciunea noastră a păcătoşilor şi o du la sfântul Tău jertfelnic; fă-ne vrednici a-Ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului. Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bineprimită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău.
Înainte ca eu să încep să citez cuvintele rugăciunilor dinaintea Sfintei Jertfe, aceste rugăciuni ar trebuie citite de fiecare creştin Ortodox înainte de Liturghie, astfel aceeaşi temă ar răsuna în mod repetat.
Ideea acestor rugăciuni este “liturghia inimii”. Schimbul care are loc în Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, este ea însăşi o Liturghie permanentă, care ar trebui să aibă loc la fiecare moment şi în orice loc în inima fiecărui creştin.
Aceasta este cea mai lungă Liturghie - pentru că este Liturghia întregii noastre vieţi. Dacă inima este pe bună dreptate, ocupată în această liturghie “interioară”, durata slujbelor va fi de mică importanţă - altele decât cele care ne sunt impuse de existenţa noastră fizică (şi nu întotdeauna chiar atunci). Responsabilitatea de părinte a unui copil poate oferi de asemenea întreruperi a liturghiei exterioare, dar nu trebuie să întrerupă liturghia din inimă. Slujirea lui Hristos “în acei fraţi mai mici ai Lui” nu este o întrerupere de la Liturghie, dar o parte din ea.
Marele impedimente la liturghia din inima sunt cele familiare tuturor celor care caută să aibă comuniune cu Dumnezeu (adevărata rugăciune). Risipirea minţii şi emoţiile, patimile trupeşti şi o serie de alte lucruri căuta să depărteze mintea noastre de inima si să o aşeze în afara lui Hristos şi a comuniunii la care suntem invitaţi.
Este foarte important de reţinut că Liturghia inimii este constant adusă şi primită (sau nu). În fiecare acţiune şi cuvânt în Liturghie este fie o parte din noi, şi noi o parte din acesta, sau suntem permanent în afara vieţii lui Dumnezeu. Este, într-adevăr, cea mai lungă Liturghie - a cărui “Amin” va răsuna la venirea Domnului nostru. Apoi, totul va fi “Amin”.

La Iglesia es fraternidad

Posted by Picasa

Piedad





¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!, ¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!, ¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!; se escuchaba desde el pasillo sin cesar.
Era Juan José que permanecía en la silla de ruedas, de día y de noche. No quería acostarse porque le faltaba el aire y el problema se le agudizaba si ponía el cuerpo horizontal.
Esto de que un paciente permaneciera sin acostarse jamás, era muy atípico y casi intolerable en la clínica, donde las reglas solían priorizarse a la necesidad de los enfermos.
Para la mayoría de los miembros del equipo de salud, Juan José era exasperante. Su oración continua, clamando por quién él creía su salvador y redentor, los ponía en presencia de su propia incoherencia, de su falta de fe profunda. Les daba cierto pudor, verlo tan ingenuo, clamando por una ayuda que tardaba en venir.
No solo eso, el cáncer de pulmón se extendía y casi ahogaba al paciente, que no se avenía a cumplir los reglamentos.
Se le decía, que acostado se le deshincharían los pies, que tanto tiempo sentado le lastimaría la cola, que le permitiera a su cuerpo descansar…pero él, sonriendo, afirmaba que así estaba bien y continuaba: ¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!, ¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!, y nunca se detenía.
Cuando el sueño lo vencía, caía su cabeza, apoyándose en el pecho, pero se lo escuchaba murmurar dormido…
- ¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!.
Cuando sufría accesos de dolor, la oración aumentaba de volumen y terminaba en grito. Cuando no, se hacía monótona letanía.
Se me ocurrió regalarle el libro a poco de conocerlo. Le calculé en lo físico, cincuenta años; en lo sicológico pre adolescencia. Antes de enfermar vivía solo con la madre, que aunque autoritaria, lo protegía.
Enseguida se abrió conmigo, que opté por no exigirle hombría y acepté sin chistar su permanencia en la silla.
- Vos sos bueno… - me decía cariacontecido.
- Vos no me conoces Juan José - le contestaba yo – confundía bondad con capacidad de adaptación.
En un tiempo llegué a creerme hipócrita, porque podía entenderme, igual de bien, con personas muy distintas o de bando contrario, en variadas circunstancias.
Me llevó tiempo comprender, que lo mío era, por una parte, capacidad de ubicarme en los diferentes puntos de vista; y por la otra, fuerte indiferencia a lo que consideraba secundariedades. O bien, como me dijo un día Marcela: “a vos todo te importa un carajo”. Algo de eso hay.
Así fue que, viéndolo tan débil, le acerqué el libro y le dije:
- Mirá Juan José, este librito te enseña una oración muy breve, que si la repetís como enseña aquí, te va a curar. Tenés que hacer todo como dice el protagonista y verás cómo funciona.
Me agradeció mucho y se puso a leer. Cuando regresé al día siguiente, ya lo había leído todo y clamaba:
- ¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!.
Se les transformó en todo un caso. La clínica católica, fundada por un cura, no podía fácilmente hacer callar a quién, con el corazón en la mano, clamaba curación a la divinidad.
Un día fue la sicóloga a sugerirle que rezara más despacito y Juan le dijo que a quién podía molestar el nombre de Jesucristo, por quién toda rodilla se dobla en los cielos y en la tierra. Ella salió de la habitación algo ofuscada.
El Padre fundador lo fue a visitar más rápido que a otros pacientes. Yo estaba en la pieza en ese momento, limpiando un poco y pude participar del diálogo como testigo mudo.
- Hola Juan, ¿cómo te va? -Disparó el sacerdote con su rutinaria simpatía-
- ¡Muy bien padre, muy bien! - dijo caluroso JJ -
- Cuanto me alegro -dijo el cura- me dicen que sos de rezar mucho, - comentó - tanteando el terreno.
- Si padre, todo el tiempo. Jesucristo me va a curar…porque apelo a su santo nombre. Yo pido con fe en Jesucristo y todo lo que pida me será concedido.
- Así lo dice este librito y se sostiene en la palabra bíblica.
El cura tomó en sus manos “Relatos de un peregrino ruso” y lo hojeaba despacio, pensando.
- Bueno, Juan José, vos sabés que todo depende de cuál sea la voluntad de Dios.
- No padre. Cristo dijo: “Todo lo que pidieres en mi nombre os será concedido”.
- Así es, así es Juan, masculló el clérigo, tragando la impotencia de la contradicción en la que vivía.
Mientras el religioso se alejaba, yo le toqué el hombro a JJ, que sonriendo había comenzado nuevamente:
- ¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!
No fue poca la sorpresa de la doctora a cargo, cuando se enteró que Juan José había empezado a rechazar la morfina.
- Dice que ya no le duele doctora - terció Julia, decana de enfermería -
- ¿Cuánta dexa está recibiendo? – Dijo la médica, buscando en la química respuesta a lo insólito.
- Nada desde hace días, no tuvo episodios de apnea.
- Bueno, mejor así. Será que le va a llevar más tiempo – dijo la especialista que siempre tenía un gesto de amargura en la cara –
Dedicada a cuidados paliativos para desahuciados, se había acostumbrado a la previsible sucesión de síntomas, previos a la agonía. También debía resultarle extraño eso de que todos los pacientes, infaltablemente, se le murieran.
Pero Juan José mejoraba de modo evidente. Le había vuelto el color a la cara, comía mucho mejor y hasta se bañaba solo en la ducha. Un buen día, se acostó a dormir.
Fue todo un acontecimiento, que el personal de varias secciones vino a admirar silenciosamente. Pero esta recién adquirida horizontalidad no impidió que sus labios se movieran apenas, murmurando…
- ¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!
A los seis meses de estar internado, continuaba orando de continuo pero mesurado en el tono, gozoso en el rostro, cálido en los gestos. Iba y venía por los pasillos pasando las cuentas de un rosario de madera que alguien le había regalado. Su clamor no molestaba como antes. Contaba con el respaldo de los hechos.
La doctora le recetó una radiografía ante la insistencia de las enfermeras que se sentían ya, en presencia de lo milagroso.
No hubo ni rastros del cáncer. Incluso uno de los pulmones, antes severamente dañado, mostraba elocuentes signos de regeneración en los tejidos. El asombro era tan grande que ponía de manifiesto lo poco que solían creer en lo que su religión decía. Quizás era eso lo que producía que no se hablara libremente del milagro.
Increíblemente para mí, todo siguió, al tiempo, como antes. Se encasilló el caso dentro de las excepciones “a toda regla”. Una misa de agradecimiento, vino a sellar el asunto y a reconocerlo dentro de los límites impuestos.
A los casi trescientos días de haberse internado como incurable, Juan José se fue dado de alta. Alborozados nos abrazamos, nos agradecimos mutuamente la compañía.
Los “Relatos de un peregrino ruso” quedaron en el cajoncito de la mesa de luz, hasta que alguien más, tomándolos como verdaderos, los lleve a la práctica.
Mientras ayudaba a JJ a poner sus bártulos en el baúl del taxi le pregunté:
- Che, Juan, ¿porque seguís rezando tanto así si ya se te concedió lo que pediste?
- No puedo ya vivir sin la oración, me es tan necesaria como respirar – me dijo convencido-
Cuando se pone silenciosa la clínica, en ciertos horarios sobre todo, escucho maravillado la continuidad del pedido…
¡Señor Jesucristo, hijo de Dios, ten piedad de mí!
No puedo diferenciar del todo si brota de mi mente o si es un eco retardado de la voz de Juan José, todavía rebotando en las paredes.
Enviado por Mario Rovetto