Cea mai lungă Liturghie

Nu este neobişnuit pentru vizitatori si membrii de acelaşi fel ai Bisericii de a face comentarii despre lungimea Liturghiei Ortodoxe. Liturghiile de duminica sunt adesea de-o oră şi jumătate sau mai mult (mai lungi în comunităţile monahale). Multe din slujbele din zilele de sărbătoare, cum ar fi privegherile şi celelalte, ţin mai mult de două ore (versiunile utilizate în parohiile locale sunt extrem de reduse în comparaţie cu privegherile “de toată-noaptea” la propriu, pentru care cele mai mari mănăstiri sunt celebre). Le spun oamenilor care sunt noi în Ortodoxie că trebuie să depăşească ceasul intern, care vrea lucrurile gata într-o oră sau mai puţin.
Cu toate acestea, adevărul lucrurilor depăşeşte mult experienţa generală a timpului liturgic. Există o Liturghie, care este cu mult mai lungă decât oricare dintre noi ne-am imagina. Ea nu este separată de Liturghia Bisericii, dar este de multe ori ne-văzută de cei ce participă, este liturghia inimii.
Viaţa de cult, printre creştini a luat multe forme, mai ales în ultimii 500 de ani. Motivat de diverşi factori, atât culturali şi ideologici, actul de cult s-a transformat în destule manifestări separate, pe care cuvântul “cult” nu le poate descrie în discuţia dintre doi creştini, cu excepţia cazului în care e însoţit de o mare elaborare.
Într-un efort de a clarifica lucrurile, am câteva sugestii despre ceea ce nu este cultul.
Cultul nu este:
- O slujbă prin care îi căutăm pe cei pierduţi
- O intonare în care ne ridicăm vocile în cele mai frumoase cântări…
- În primul rând pentru beneficiul celor care participa…
- Menit să mă facă să mă simt mai aproape de Dumnezeu …
Aş putea face această listă mult mai lungă, dar la ce bun. Cred că punctul de vedere este clar. Dar dacă cultul nu este nici unul dintre aceste lucruri, atunci ce este? Iată un mic citat din Arhimandrit Zacharias “Omul ascuns din inima”:
Sfânta Liturghie este cult; este rugăciune şi plinătate de viaţă, viaţă lui Hristos. În Sfinta Euharistie, realizăm schimbul nostru de viaţă limitată şi temporală pentru viaţa nelimitată şi infinită a lui Dumnezeu. Noi oferim lui Dumnezeu o bucată de pâine şi un pic de vin, dar în acea pâine şi-n acel vin, ne punem toată credinţa noastră, dragostea, smerenia, aşteptarea Lui, toate viata noastră. Şi îi spunem lui Dumnezeu: “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Noi îi oferim lui Dumnezeu toate viaţa noastră, fiind pregătiţi de a veni şi a sta în faţa Lui şi să facem acest lucru. Şi Dumnezeu face la fel: El acceptă darul omului şi îşi oferă viaţa sa - Duhul Sfânt - în sfintele daruri, transformându-le în Trupul şi Sângele Său, în care este prezentă toată plinătatea dumnezeirii, şi El spune omului: “Sfintele sfinţilor”. Dumnezeu acceptă darurile noastre, le umple cu viaţa Lui, şi apoi ni Le dăruieşte inapoi.
Mica lui definiţie a cultului, spune mai multe despre ceea ce este esenţial în cult decât orice altă descriere exterioară. Schimbul care are loc în cult este o comuniune, o participare, o sădire în noi a vieţii lui Dumnezeu şi o sădire a vieţii noastre în El.
Probabil este posibil de a da o descriere obiectivă a cultului dar făcând acest lucru pierdem esenţialul. A reduce Liturghia la actul de sfinţire a pâinii şi vinului, la transformarea pâinii şi vinului în dumnezeiescul Trup şi Sânge - este o imposibilitate. Nimic nu poate fi redus în Trupul şi Sângele lui Hristos. Reducerea cultului la o colecţie de anumite elemente “necesare” de treizeci de minute, către sfârşit când credincioşilor li se oferă această taină, nu numai că nu e scopul liturghiei dar poate duce cultul la extrem. “Cultul”, care nu are nici o intenţie de schimb poate fi multe lucruri - dar nu reuşeşte să se ridice la nivelul de adevarat cult.
Având în vedere acest lucru, revin la descrierea de mai devreme a celei mai lungi Liturghii: liturghia inimii. Există multe detalii exterioare care formează o Sfânta Liturghie (în special, în forma sa ortodoxă) şi, totuşi, toate acestea au în comun acest schimb divino-uman. Schimbul are loc nu numai în sfintele daruri (pâinea şi vinul), care sunt oferite şi primite - dar în acelaşi timp şi-n inima.
Există o lungă serie de rugăciuni, numite în general “rugăciunile de taină”, care după Tradiţie sunt aduse in linişte de către preot în taină în timpul rugăciunilor rostite de diacon şi de strană, sau la alte momente-cheie în Liturghia Ortodoxă. Ele conţin o bogăţie teologică de evlavie - fiind îndreptate în special către inima preotului şi către efortul de a sluji şi a se ruga cum trebuie. Două exemple îmi vin în minte. Primul este rugăciunea adusă in liniste, chiar înainte de Marea Intrarea (punerea înainte a Sfintelor Daruri). Corul cântă imnul: “Noi care pe heruvimi cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem Ţie. Toată grija cea lumească acum de la noi să o lepădăm.” Preotul se roagă zicând:
Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Şi, din nou, după ce Sfintele Daruri sunt aduse la altar, în timp ce diaconul rosteşte ectenia şi se roagă împreună cu credincioşii, preotul zice:
Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti singur Sfânt, Care primeşti jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primeşte şi rugăciunea noastră a păcătoşilor şi o du la sfântul Tău jertfelnic; fă-ne vrednici a-Ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului. Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bineprimită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău.
Înainte ca eu să încep să citez cuvintele rugăciunilor dinaintea Sfintei Jertfe, aceste rugăciuni ar trebuie citite de fiecare creştin Ortodox înainte de Liturghie, astfel aceeaşi temă ar răsuna în mod repetat.
Ideea acestor rugăciuni este “liturghia inimii”. Schimbul care are loc în Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, este ea însăşi o Liturghie permanentă, care ar trebui să aibă loc la fiecare moment şi în orice loc în inima fiecărui creştin.
Aceasta este cea mai lungă Liturghie - pentru că este Liturghia întregii noastre vieţi. Dacă inima este pe bună dreptate, ocupată în această liturghie “interioară”, durata slujbelor va fi de mică importanţă - altele decât cele care ne sunt impuse de existenţa noastră fizică (şi nu întotdeauna chiar atunci). Responsabilitatea de părinte a unui copil poate oferi de asemenea întreruperi a liturghiei exterioare, dar nu trebuie să întrerupă liturghia din inimă. Slujirea lui Hristos “în acei fraţi mai mici ai Lui” nu este o întrerupere de la Liturghie, dar o parte din ea.
Marele impedimente la liturghia din inima sunt cele familiare tuturor celor care caută să aibă comuniune cu Dumnezeu (adevărata rugăciune). Risipirea minţii şi emoţiile, patimile trupeşti şi o serie de alte lucruri căuta să depărteze mintea noastre de inima si să o aşeze în afara lui Hristos şi a comuniunii la care suntem invitaţi.
Este foarte important de reţinut că Liturghia inimii este constant adusă şi primită (sau nu). În fiecare acţiune şi cuvânt în Liturghie este fie o parte din noi, şi noi o parte din acesta, sau suntem permanent în afara vieţii lui Dumnezeu. Este, într-adevăr, cea mai lungă Liturghie - a cărui “Amin” va răsuna la venirea Domnului nostru. Apoi, totul va fi “Amin”.